Pozitia islamului cu privire la misiunile sinucigase = acte HARAAM (interzise)
Printre invatati este bine cunoscut faptul ca nu este permis ca un musulman sa comita suicid pentru a se ‚elibera’ de dificultatile financiare, de vreo afectiune dureroasa aflata in stare terminala sau orice alt necaz care a cazut asupra sa. Fara nici o indoiala, actul de sinucidere intreprins pentru ca o persoana sa scape de astfel de greutati este HARAAM.
Exista ahadeeth relatate in Saheeh Al-Bukhaaree si Muslim care sustin ca daca o persoana isi ia viata administrindu-si otrava, strapungindu-se cu o arma alba (cutit, sabie etc.) sau prin orice alt mijloc apt sa ii produca moartea – acea persoana va fi pedepsita sa tot moara in acea modalitate pina in ziua invierii. Unii invatati au interpretat acest aspect afirmind ca acela care se sinucide moare ca un necredincios, ca un Kaafir, din moment ce dovedeste prin actul de suicid ca simte vrajmasie si dispret pentru Domnul sau, din cauza necazurilor pe care nu a reusit sa le infrunte, pentru ca nu a dovedit rabdarea necesara. Fara nici o urma de indoiala spunem ca un musulman adevarat nu ar putea sa ajunga in situatia de a se gindi macar la posibilitatea de a comite un act de o asemenea atrocitate, ce sa mai zicem de fapta in sine prin care isi curma singur viata…
Individul care isi ia singur viata nu este un Mu’min, un adevarat dreptcredincios. Totusi, sint situatii in care un musulman poate fi afectat de o ideologie nociva, negativa, care il poate determina sa comita un act de suicid. Ne dam seama ca asa ceva se poate intimpla. Si din aceasta cauza, afirmam cu deplina convingere si siguranta ca acela care se sinucide NU este un adevarat dreptcredincios. E la fel ca si acela care abandoneaza rugaciunea din cauza incapatinarii (Juhood). Dar daca se cunoaste in mod cert faptul ca a renegat rugaciunea, el nu trebuie inmormintat in tarina cimitirelor musulmane. Acelasi verdict se da si in cazul unui suicid, mai ales cind se stie ca respectivul act a fost comis din cauza vrajmasiei si dispretului fata de Allah Subhanahu Wa Ta’ala, din cauza necazurilor cu care a trebuit sa se confrunte acea persoana in decursul existentei sale lumesti.
Si acum sa ne indreptam atentia catre problema misiunilor suicidare. Acestea au devenit cunoscute in intreaga lume din cauza practicii kamikaze a japonezilor. Un pilot isi dirija cu viteza avionul spre un vas american, luindu-si astfel propria viata, dar ucigind si cit mai multi soldati din trupele inamice.
TOATE misiunile suicidare din ziua de azi reprezinta acte neautorizate si TOATE trebuie considerate HARAAM (interzise).
Misiunile suicidare il pot trimite pe cel care le intreprinde pentru totdeauna in focul iadului, sau pentru o perioada determinata, dupa cum s-a prezentat si mai sus. Insa a privi aceste misiuni drept mijloace de a ne apropia de Allah, dindu-le ‚valoarea’ de act de adorare – prin comiterea unui act de suicid pentru propria patrie sau teritoriu din acea tara – aici spunem NU: NU reprezinta un act ce trebuie elogiat. ACESTEA NU FAC PARTE DIN ISLAM! Punct.
Realitatea din ziua de azi e ca in nici o tara musulmana din lume nu se face Jihaad. Intr-adevar, sint multe tari islamice in care se poarta lupte, insa nu se poate vorbi despre Jihaad, care sa fie stabilit sub un singur drapel islamic si care sa respecte legile islamice. Printre aceste legi sau reguli care lipsesc se numara si cea potrivit careia unui soldat nu i se permite sa actioneze din proprie initiativa, in sensul sa se comporte asa cum vrea el, deci in mod individual. Nu i se permite sa decida el singur ceea ce va intreprinde / face. Soldatul trebuie sa se supuna ordinelor pe care le da comandantul. La rindul sau, cel care comanda nu este un individ care pretinde o pozitie de conducere pentru el insusi si devine astfel conducator. Ci comandantului ii este delegata o anumita autoritate de la Khaleefah (calif ai musulmanilor).
Sint pe deplin constient de faptul ca in trecut unele din luptele purtate de musulmani ar fi putut parea forme de suicid – e o referire la duelarea pina la moarte utilizind sulite, sabii si sageti. De exemplu, erau situatii in care citiva drepcredinciosi trebuiau sa faca fata unui mare contingent de politeisti si necredinciosi, care ii atacau din toate partile, iar musulmanii erau constienti ca putini dintre ei vor reusi sa scape cu viata din confruntare. Deci asa ceva este permis?
Raspundem spunind ca sint cazuri in care acest lucru este permis, dar si situatii in care nu se permite. Daca armata e comandata de Mesagerul lui Allah si el ii dadea permisiunea drepcredinciosului sa se angajeze in acea lupta, atunci este permis. Insa NU E VOIE ca un dreptcredincios ia o astfel de decizie individual, pentru ca reprezinta ceva periculos, deci cel putin riscant si primejdios, pentru ca nu exista nici o garantie. Prin urmare, un astfel de act NU E PERMIS fara sa existe un ordin explicit al unui comandant musulman sau o comanda care sa provina de la Khaleefah musulmanilor. De ce? In primul rind pentru ca un Khaleefah ar evalua situatia cu foarte multa atentie. El este cel care stie in ce moment ar fi oportuna atacarea inamicului. De exemplu, o confruntare intre 100 de musulmani si o aramata inamica numarind aproximativ 1.000 de combatanti: Khaleefa ar trebui sa fie cel care sa dea ordinul de a avansa, stiind ca s-ar putea sa fie zeci de victime in rindul muslmanilor, insa si o potentiala victorie de partea dreptcredincisilor. Deci atunci cind comandantului armatei i-a fost delegata o astfel de indatorire de catre Khaleefah si el ii da un ordin unui soldat - o misiune pe cimpul de lupta - de-abia atunci acesta din urma este indreptatit sa o execute. Deci nu este permis ca un tinar sa ia o astfel de hotarire de a lupta pe cont propriu, si sa intreprinda acte reprobabile, cum ar fi uciderea unor oameni nevinovati, pierzindu-si si el viata in acelasi timp. Ce beneficiu aduce o astfel de actiune? Nici unul! Sint doar niste acte condamnabile, care nu aduc nici un beneficiu cauzei islamice, ba dimpotriva.
Si sa ne amintim de ceea ce ne-a spus Allah Subhanu Wa Ta’ala in Qu’ran Kareem: "[...] Si nu va ucideti voi insiva! Allah este Indurator cu voi!" (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 4: 29)
In islam este complet interzisa uciderea oamenilor nevinovati, precum si suicidul, indiferent de motivul care ar putea determina un gest atit de reprobabil. Interdictia de a ucide fara drept este reglementata foarte clar in islam, in Qu’ran, in Surat Al’Isra, aya 33: „Si nu luati sufletul pe care Allah l-a socotit oprit, decat pe drept! Daca cineva a fost omorat pe nedrept, atunci dam Noi putere celui mai inrudit cu el, insa acesta sa nu se intreaca in omor, caci el este ajutat [de lege]!” (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 17:33)
“De aceea am prescris noi pentru fii lui Israel ca cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o alta stricaciune pe pamant, este ca si cand i-ar ucide pe toti oamenii, iar cel care lasa in viata un suflet este ca si cum i-ar lasa in viata pe toti oamenii”. (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 5:32)
Prin urmare, le spunem tinerilor musulmani: protejati-va viata, folositi-o pentru a invata despre islam si pentru a-i invata pe altii ceea ce stiti. Incercati sa fiti buni cunoscatori ai islamului si comportati-va in concordanta cu principiile acestei religii. Allah Subhanu Wa Ta’ala ne spune prin Qu’ran Kareem: „Deci indeamna! Tu esti numai un indemnator. Tu nu ai putere asupra lor [ca sa-i silesti la credinta]” (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 21:22).
Doar aceasta este calea corecta, care ar trebui cautata de toti musulmanii, indiferent de ideologiile la care adera sau de metodologiile specifice acestora.
Articol preluat si adaptat dupa "Al-Masjid al-Aqsa - The Path to Its Freedom" de Imaam Muhammad Naasir-ud Deen Al-Albaanee
Capitolul: „The Fatwaa of the Muhaddith, Shaikh Muhammad Naasir-ud-Deen Al-Albaanee (rahimahullaah)”. Penultimele trei paragrafe si citatele din Qu’ran reprezinta adaugiri la articolul original, fiind facute in scopul de a sublinia anumite aspecte.
Printre invatati este bine cunoscut faptul ca nu este permis ca un musulman sa comita suicid pentru a se ‚elibera’ de dificultatile financiare, de vreo afectiune dureroasa aflata in stare terminala sau orice alt necaz care a cazut asupra sa. Fara nici o indoiala, actul de sinucidere intreprins pentru ca o persoana sa scape de astfel de greutati este HARAAM.
Exista ahadeeth relatate in Saheeh Al-Bukhaaree si Muslim care sustin ca daca o persoana isi ia viata administrindu-si otrava, strapungindu-se cu o arma alba (cutit, sabie etc.) sau prin orice alt mijloc apt sa ii produca moartea – acea persoana va fi pedepsita sa tot moara in acea modalitate pina in ziua invierii. Unii invatati au interpretat acest aspect afirmind ca acela care se sinucide moare ca un necredincios, ca un Kaafir, din moment ce dovedeste prin actul de suicid ca simte vrajmasie si dispret pentru Domnul sau, din cauza necazurilor pe care nu a reusit sa le infrunte, pentru ca nu a dovedit rabdarea necesara. Fara nici o urma de indoiala spunem ca un musulman adevarat nu ar putea sa ajunga in situatia de a se gindi macar la posibilitatea de a comite un act de o asemenea atrocitate, ce sa mai zicem de fapta in sine prin care isi curma singur viata…
Individul care isi ia singur viata nu este un Mu’min, un adevarat dreptcredincios. Totusi, sint situatii in care un musulman poate fi afectat de o ideologie nociva, negativa, care il poate determina sa comita un act de suicid. Ne dam seama ca asa ceva se poate intimpla. Si din aceasta cauza, afirmam cu deplina convingere si siguranta ca acela care se sinucide NU este un adevarat dreptcredincios. E la fel ca si acela care abandoneaza rugaciunea din cauza incapatinarii (Juhood). Dar daca se cunoaste in mod cert faptul ca a renegat rugaciunea, el nu trebuie inmormintat in tarina cimitirelor musulmane. Acelasi verdict se da si in cazul unui suicid, mai ales cind se stie ca respectivul act a fost comis din cauza vrajmasiei si dispretului fata de Allah Subhanahu Wa Ta’ala, din cauza necazurilor cu care a trebuit sa se confrunte acea persoana in decursul existentei sale lumesti.
Si acum sa ne indreptam atentia catre problema misiunilor suicidare. Acestea au devenit cunoscute in intreaga lume din cauza practicii kamikaze a japonezilor. Un pilot isi dirija cu viteza avionul spre un vas american, luindu-si astfel propria viata, dar ucigind si cit mai multi soldati din trupele inamice.
TOATE misiunile suicidare din ziua de azi reprezinta acte neautorizate si TOATE trebuie considerate HARAAM (interzise).
Misiunile suicidare il pot trimite pe cel care le intreprinde pentru totdeauna in focul iadului, sau pentru o perioada determinata, dupa cum s-a prezentat si mai sus. Insa a privi aceste misiuni drept mijloace de a ne apropia de Allah, dindu-le ‚valoarea’ de act de adorare – prin comiterea unui act de suicid pentru propria patrie sau teritoriu din acea tara – aici spunem NU: NU reprezinta un act ce trebuie elogiat. ACESTEA NU FAC PARTE DIN ISLAM! Punct.
Realitatea din ziua de azi e ca in nici o tara musulmana din lume nu se face Jihaad. Intr-adevar, sint multe tari islamice in care se poarta lupte, insa nu se poate vorbi despre Jihaad, care sa fie stabilit sub un singur drapel islamic si care sa respecte legile islamice. Printre aceste legi sau reguli care lipsesc se numara si cea potrivit careia unui soldat nu i se permite sa actioneze din proprie initiativa, in sensul sa se comporte asa cum vrea el, deci in mod individual. Nu i se permite sa decida el singur ceea ce va intreprinde / face. Soldatul trebuie sa se supuna ordinelor pe care le da comandantul. La rindul sau, cel care comanda nu este un individ care pretinde o pozitie de conducere pentru el insusi si devine astfel conducator. Ci comandantului ii este delegata o anumita autoritate de la Khaleefah (calif ai musulmanilor).
Sint pe deplin constient de faptul ca in trecut unele din luptele purtate de musulmani ar fi putut parea forme de suicid – e o referire la duelarea pina la moarte utilizind sulite, sabii si sageti. De exemplu, erau situatii in care citiva drepcredinciosi trebuiau sa faca fata unui mare contingent de politeisti si necredinciosi, care ii atacau din toate partile, iar musulmanii erau constienti ca putini dintre ei vor reusi sa scape cu viata din confruntare. Deci asa ceva este permis?
Raspundem spunind ca sint cazuri in care acest lucru este permis, dar si situatii in care nu se permite. Daca armata e comandata de Mesagerul lui Allah si el ii dadea permisiunea drepcredinciosului sa se angajeze in acea lupta, atunci este permis. Insa NU E VOIE ca un dreptcredincios ia o astfel de decizie individual, pentru ca reprezinta ceva periculos, deci cel putin riscant si primejdios, pentru ca nu exista nici o garantie. Prin urmare, un astfel de act NU E PERMIS fara sa existe un ordin explicit al unui comandant musulman sau o comanda care sa provina de la Khaleefah musulmanilor. De ce? In primul rind pentru ca un Khaleefah ar evalua situatia cu foarte multa atentie. El este cel care stie in ce moment ar fi oportuna atacarea inamicului. De exemplu, o confruntare intre 100 de musulmani si o aramata inamica numarind aproximativ 1.000 de combatanti: Khaleefa ar trebui sa fie cel care sa dea ordinul de a avansa, stiind ca s-ar putea sa fie zeci de victime in rindul muslmanilor, insa si o potentiala victorie de partea dreptcredincisilor. Deci atunci cind comandantului armatei i-a fost delegata o astfel de indatorire de catre Khaleefah si el ii da un ordin unui soldat - o misiune pe cimpul de lupta - de-abia atunci acesta din urma este indreptatit sa o execute. Deci nu este permis ca un tinar sa ia o astfel de hotarire de a lupta pe cont propriu, si sa intreprinda acte reprobabile, cum ar fi uciderea unor oameni nevinovati, pierzindu-si si el viata in acelasi timp. Ce beneficiu aduce o astfel de actiune? Nici unul! Sint doar niste acte condamnabile, care nu aduc nici un beneficiu cauzei islamice, ba dimpotriva.
Si sa ne amintim de ceea ce ne-a spus Allah Subhanu Wa Ta’ala in Qu’ran Kareem: "[...] Si nu va ucideti voi insiva! Allah este Indurator cu voi!" (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 4: 29)
In islam este complet interzisa uciderea oamenilor nevinovati, precum si suicidul, indiferent de motivul care ar putea determina un gest atit de reprobabil. Interdictia de a ucide fara drept este reglementata foarte clar in islam, in Qu’ran, in Surat Al’Isra, aya 33: „Si nu luati sufletul pe care Allah l-a socotit oprit, decat pe drept! Daca cineva a fost omorat pe nedrept, atunci dam Noi putere celui mai inrudit cu el, insa acesta sa nu se intreaca in omor, caci el este ajutat [de lege]!” (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 17:33)
“De aceea am prescris noi pentru fii lui Israel ca cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o alta stricaciune pe pamant, este ca si cand i-ar ucide pe toti oamenii, iar cel care lasa in viata un suflet este ca si cum i-ar lasa in viata pe toti oamenii”. (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 5:32)
Prin urmare, le spunem tinerilor musulmani: protejati-va viata, folositi-o pentru a invata despre islam si pentru a-i invata pe altii ceea ce stiti. Incercati sa fiti buni cunoscatori ai islamului si comportati-va in concordanta cu principiile acestei religii. Allah Subhanu Wa Ta’ala ne spune prin Qu’ran Kareem: „Deci indeamna! Tu esti numai un indemnator. Tu nu ai putere asupra lor [ca sa-i silesti la credinta]” (Qu’ran, Traducerea sensurilor, 21:22).
Doar aceasta este calea corecta, care ar trebui cautata de toti musulmanii, indiferent de ideologiile la care adera sau de metodologiile specifice acestora.
Articol preluat si adaptat dupa "Al-Masjid al-Aqsa - The Path to Its Freedom" de Imaam Muhammad Naasir-ud Deen Al-Albaanee
Capitolul: „The Fatwaa of the Muhaddith, Shaikh Muhammad Naasir-ud-Deen Al-Albaanee (rahimahullaah)”. Penultimele trei paragrafe si citatele din Qu’ran reprezinta adaugiri la articolul original, fiind facute in scopul de a sublinia anumite aspecte.